Nu cred ca am de gand sa scriu ceva de tip Palnia si Stamate, desi asta s-ar putea intelege dupa titlu, pur si simplu vreau sa spun ca m-am saturat de blazarea pe care o vad la tinerii din jurul meu si uneori si la mine. O autosuficienta stupida care ne face sa nu mai credem cu adevarat in nimic. Multi observa si critica, dar putini se schimba.
Cine nu a observat privirile moarte din metrou si chipurile de pe care a pierit orice grimasa sau urma de zambet? Cine nu vede in jur oameni de carton, de paie, marionete care par ca sunt intoarse cu cheia si se misca la comanda? E oare o caracteristica a lumii in care traim? Hm, parca Baudrillard spunea ceva de genu ca o trasatura a oamenilor din marile orase este epuizarea.
Toata lumea parca traieste in virtutea inertiei, cum se spunea intr-o scriere: “my life is held together by the social mechanism”. Traim intr-un sistem si de cele mai multe ori sistemul ne tine in viata, ca o perfuzie, viata noastra nu mai exista in afara lui. Ne agitam pt. ca trebuie, nu pt. ca vrem, pt. ca ne intereseaza cu adevarat ceva. Mai exista putini oameni pasionati de ceva, gata sa isi dedice intreaga viata acelei pasiuni.
M-as intoarce intr-un trecut in care oamenii erau parca (mai )autentici, care erau gata sa joace totul pe o singura carte si nu intorceau fiecare gand ca pe o clatita (vorba lui Kundera). Acum parca tinerii sunt plictisiti si de faptul ca respira, totul trebuie sa le vina pe tava, sa fie cat mai usor. Totul devine din ce in ce mai contrafacut, o spoiala de 2 bani. Candva macar de rusine si tot se respectau normele unei societati.
Cine e de vina? Fiecare arata cu degetul inspre celalalt. Poate ca de vina e viteza cu care toata lumea alearga, nerabdarea pe care o avem si faptul ca ne dedicam din ce in ce mai putin celuilalt. Din amintirile mele (din copilarie) cred ca Seneca zicea ca trebuie sa ii multumim celuilalt pentru fiecare clipa pe care ne-o dedica. Cati dintre noi mai suntem in stare sa facem asta?
Ar trebui sa constientizam in primul rand ca timpul celuilalt e un dar si sa fim capabili sa il primim cu cea mai mare bucurie. Dar, fiind prea epuizati, cum sa mai intelegem ce este esential in viata? Parca nu-mi vine a crede ca majoritatea barbatilor au inceput sa aiba tot mai mult comportamente de tip feminin si ca unele femei s-au transformat in barbati cu chip de femeie.
Sa fie tot epuizarea de vina sau dreptul de vot al femeii? Din ce in ce mai trist ca totul s-a scurtat, ca nu mai avem timp sa ne cunoastem unii pe ceilalti asa cum suntem, cu bune si cu rele, ca nu mai exista aceasta dorinta de a vedea lumea prin ochii celuilalt. Stilul american al “iubirii de wc” si al “casatoriei de afaceri” devine tot mai prezent si la noi.
Qui prodest? Cui ii mai foloseste curajul de a merge pana in panzele albe, de a tine o promisiune chiar si cu pretul vietii, de a lupta pt. o iubire adevarata, de a marturisi adevarul cu toata fiinta? Pentru ce si pentru cine? Se da oare vreun premiu? O excursie in Ibiza? Sau se apare la Tv?
Ok, blazarea ca blazare, dar ce e cu presul? Presul suntem noi, cei care suntem astfel, nu suntem nici macar niste presuri, ci doar un mare pres fara culoare, sec si neinteresant, prin urmare, stupid.
