Presul si blazarea

Nu cred ca am de gand sa scriu ceva de tip Palnia si Stamate, desi asta s-ar putea intelege dupa titlu, pur si simplu vreau sa spun ca m-am saturat de blazarea pe care o vad la tinerii din jurul meu si uneori si la mine. O autosuficienta stupida care ne face sa nu mai credem cu adevarat in nimic. Multi observa si critica, dar putini se schimba.

Cine nu a observat privirile moarte din metrou si chipurile de pe care a pierit orice grimasa sau urma de zambet? Cine nu vede in jur oameni de carton, de paie, marionete care par ca sunt intoarse cu cheia si se misca la comanda? E oare o caracteristica a lumii in care traim? Hm, parca Baudrillard spunea ceva de genu ca o trasatura a oamenilor din marile orase este epuizarea.

Toata lumea parca traieste in virtutea inertiei, cum se spunea intr-o scriere: “my life is held together by the social mechanism”. Traim intr-un sistem si de cele mai multe ori sistemul ne tine in viata, ca o perfuzie, viata noastra nu mai exista in afara lui. Ne agitam pt. ca trebuie, nu pt. ca vrem, pt. ca ne intereseaza cu adevarat ceva. Mai exista putini oameni pasionati de ceva, gata sa isi dedice intreaga viata acelei pasiuni.

M-as intoarce intr-un trecut in care oamenii erau parca (mai )autentici, care erau gata sa joace totul pe o singura carte si nu intorceau fiecare gand ca pe o clatita (vorba lui Kundera). Acum parca tinerii sunt plictisiti si de faptul ca respira, totul trebuie sa le vina pe tava, sa fie cat mai usor. Totul devine din ce in ce mai contrafacut, o spoiala de 2 bani. Candva macar de rusine si tot se respectau normele unei societati.

Cine e de vina? Fiecare arata cu degetul inspre celalalt. Poate ca de vina e viteza cu care toata lumea alearga, nerabdarea pe care o avem si faptul ca ne dedicam din ce in ce mai putin celuilalt. Din amintirile mele (din copilarie) cred ca Seneca zicea ca trebuie sa ii multumim celuilalt pentru fiecare clipa pe care ne-o dedica. Cati dintre noi mai suntem in stare sa facem asta?

Ar trebui sa constientizam in primul rand ca timpul celuilalt e un dar si sa fim capabili sa il primim cu cea mai mare bucurie. Dar, fiind prea epuizati, cum sa mai intelegem ce este esential in viata? Parca nu-mi vine a crede ca majoritatea barbatilor au inceput sa aiba tot mai mult comportamente de tip feminin si ca unele femei s-au transformat in barbati cu chip de femeie.

Sa fie tot epuizarea de vina sau dreptul de vot al femeii? Din ce in ce mai trist ca totul s-a scurtat, ca nu mai avem timp sa ne cunoastem unii pe ceilalti asa cum suntem, cu bune si cu rele, ca nu mai exista aceasta dorinta de a vedea lumea prin ochii celuilalt. Stilul american al “iubirii de wc” si al “casatoriei de afaceri” devine tot mai prezent si la noi.

Qui prodest? Cui ii mai foloseste curajul de a merge pana in panzele albe, de a tine o promisiune chiar si cu pretul vietii, de a lupta pt. o iubire adevarata, de a marturisi adevarul cu toata fiinta? Pentru ce si pentru cine? Se da oare vreun premiu? O excursie in Ibiza? Sau se apare la Tv?

Ok, blazarea ca blazare, dar ce e cu presul? Presul suntem noi, cei care suntem astfel, nu suntem nici macar niste presuri, ci doar un mare pres fara culoare, sec si neinteresant, prin urmare, stupid.

“Cine este fara de pacat sa arunce primul piatra”

Acestea sunt cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, aproape toată lumea le ştie şi mulţi le şi citează, dar atunci când avem pietre la îndemână nu ezităm să le aruncăm în cei pe care-i consideram vinovaţi.

Miercuri, 31 mai 2006, a avut loc la Casa de Cultură a Studenţilor o conferinţă ţinută de teologul Danion Vasile. În ultima parte a conferinţei sale a adus în discuţie problema homosexualilor. Eu, ca tânără creştină, mă întrebam pe măsură ce auzeam ce se discută: ”De ce ni se vorbeşte nouă de homosexuali? E oare vreunul în sală? Şi daca este ce mă interesează pe mine?” Ajunsă acasă m-am confruntat cu aceleaşi întrebări, de această dată din partea părinţilor mei: ”Ce treabă ai tu cu homosexualii? E problema ta?” M-am dus în camera mea şi am inceput să reflectez puţin la ceea ce auzisem la conferinţa şi asupra atitudinii pe care ar trebui s-o avem noi, creştinii, în faţa acestei probleme.

Noi, generaţia tânără, am fost crescuţi cam departe de tot ceea ce înseamnă lucruri comune,valori comune ale spiritului nostru naţional, creştinesc. Şi dacă nu am conştientizat ca avem aceste bunuri comune, nu putem, prin urmare, să ne dăm seama când aceste bunuri se află în pericol şi când trebuie să luăm atitudine pentru a le apăra. Aceasta situaţie se aplică concret în cazul homosexualilor care îşi cer “drepturile” în România, o ţara cu secole de tradiţie creştină. Deşi mulţi nu conştientizează, deşi mulţi nu vor să recunoască, cazul homosexualilor este -de pe data de 28 mai când a avut loc prima paradă homosexuală oficială din istoria acestei ţări- o problemă a noastră, a tuturor creştinilor români. Nu trebuie să ne imaginăm că dacă vom fugi din faţa acestei probleme ea va înceta să mai existe, nu, din contră, se va amplifica.

Poziţia Bisericii creştin-ortodoxe este ilustrată prin vorbele spuse în Biblie anume că sodomiţii (homosexualii) nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu trebuie să aruncăm cu pietre,ci sa “aruncăm” cu cuvinte şi fapte ziditoare. Dar pentru asta trebuie să conştientizăm cât de mare este pericolul recunoaşterii “drepturilor” homosexualilor. Situaţia la noi în România e foarte diferită de cea din Rusia. Acolo cei care sunt contra homosexualilor au sprijinul guvernului şi al autorităţilor. De exemplu Sergei Tsoi, un purtător de cuvânt din partea primăriei Moscovei a spus următoarele: ”Primarul şi autorităţile guvernamentale nu vor permite autorizarea unei parade a homosexualilor sub nici o formă, directă sau indirectă, şi orice tentative de organizare a unui astfel de eveniment vor fi aspru pedepsite.”, în România în schimb, nu numai că s-a legalizat parada homosexualilor, dar, când membrii forumului creştin “Noua Dreaptă” au protestat, au primit amenzi din partea jandarmilor. Teologul Danion Vasile ne spunea la conferinţă că în curând se va da o lege care va legaliza căsătoria homosexualilor în toate ţările Uniunii Europene şi noi ne grăbim către intregrare. Cu cât vor cere mai multe drepturi şi cu cât li se vor tolera mai multe lucruri, homosexualii vor ajunge sa-şi impună modul de viaţă în toate domeniile. Cât de mult ne afectează pe noi, creştinii acest lucru? Foarte mult şi primii cei mai afectaţi de degradarea adusă de homosexuali vor fi copii care vor fi viitorii adulţi care vor conduce România. Deja în alte părţi ale lumii au apărut cărţi de poveşti pentru copii pentru a-i familiariza pe aceştia cu ”familiile” homosexuale. O carte de acest fel a fost tipărită în mai multe exemplare şi deja au existat profesori care le-au citit-o copiilor şcolari şi preşcolari. Ea se intitulează: “REGELE ŞI REGELE”!!!

Pe scurt povestea înfăţişată în carte este următoarea: Tânărul rege doreşte să se însoare (sau să se mărite?!) şi se duce să peţească o prinţesă, numai că aceasta, în momentul în care vine sa-l întâlnească pe rege, vine împreună cu fratele ei. Cei doi regi se îndrăgostesc “la prima vedere” şi fac nunta la care participă şi familia regelui, mama lui fiind “emoţionată până la lacrimi” .La sfarşit cei doi regi se sarută.
O alta carte pentru copii încearcă să arate care sunt membrii unei familii, pe coperta acestei cărţi apar copii doar cu un singur părinte sau cu părinţi de acelasi sex, aşa ceva nu este normal.
Asta e realitatea pe care homosexualii vor s-o arate copiilor noştri, nu sunt inofensivi, sunt agresivi, deoarece vor să lovească în ceea ce a lăsat Dumnezeu mai frumos şi mai pur pe lume, copiii. Mulţi contraargumentează că în Roma Antică homosexualitatea era considerată formă superioară de iubire, iar relatia sexuală dintre un maestru şi un discipol era o formă prin care virtuţile maestrului se transmiteau la discipol. Să nu uităm totuşi că dacă pe plan cultural erau foarte avansaţi, pe plan spiritual romanii erau primitivi, iar faptul că se închinau la mai mulţi zei dovedeşte acest lucru. Homosexualitatea nu e o virtute, e o disfuncţionalitate. Dacă recunoaştem că homosexualitatea e ceva normal, atunci pentru ce nu am recunoaşte că şi pedofilia e ceva normal sau gerontofilia sau zoofilia? De ce să nu vedem de la bun început pericolul si să încercăm sa-l evităm? Homosexualii vor să adopte copii ignorând faptul că un copil îsi modelează identitatea în funcţie de modelul pe care-l are în apropierea sa, părintele, ce model vor avea copii adoptaţi de ei? Dacă lumea ar fi formată numai din homosexuali atunci ar mai exista vreun progres? Nu ar mai exista zâmbete de copii, ci doar oameni cu sufletul uscat, smochini neroditori.

Dar fiindcă încă de la începutul articolului am vorbit de piatră să încercăm să realizăm că totuşi homosexualii sunt, ca mulţi alţii persoane cu disfuncţionalitaţi, persoane cu mari probleme sufleteşti care trebuie priviţi şi cu compasiune, trebuie să luptam contra efectelor negative pe care ei încearcă să le răspândească, dar în acelaşi timp, să încercăm să-i aducem pe calea bisericii, a lui Dumnezeu, fiindcă se poate. Ştim bine că este multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, de aceea să nu ezităm în a propovădui credinţa creştină şi celor rătăciţi, mai ales lor. Prin harul lui Dumnezeu se pot vindeca şi homosexualii, deoarece nimic nu e imposibil acolo unde există dragoste mântuitoare. Deci să ne aducem aminte mereu că Domnul Iisus n-a aruncat piatra, ci a zis: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” Să ne împotrivim drepturilor pe care ei le cer din neştiinţă, din orbire faţă de bucuria duhovnicească, dar să nu le refuzăm o mână întinsă către lumină, către adevărul dumnezeiesc. Toţi greşim, toţi suntem oameni, mulţi suntem creştini doar cu numele, ştim bine că homosexualii nu sunt singurii desfrânaţi, mai sunt şi alte păcate împotriva firii pe care mulţi dintre noi le fac, să nu ne lăsăm amagiţi că suntem fără de pată şi să încercăm ca, îndreptându-i pe alţii să ne îndreptam şi pe noi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Covor fermecat

Poarta s-a închis mai departe de prag
Şi fiecare lucru s-a mutat dincolo de sine
Acolo unde umbra se desface în fâşii de culori
Unde inima bate într-un ceas deşteptător
Unde sufletul luminează incandescent
Şi oamenii cresc din seminţe de flori
O lume întreaga se-nchină
Pe palma lui Dumnezeu
Întinsă ca un covor fermecat…

“Suntem stapanii unui depozit de iubire”

De obicei mi se intampla foarte rar sa citesc ziare, pentru ca mi se pare o risipa inutila de bani si de hartie, iar a le achizitiona inseamna a te face intr-un fel partas la o astfel de risipa. Mai ales cand avem acces la internet asa de usor. In orice caz nu sunt de acord sa citesti pe internet, de fapt nici nu poti, pe internet poti doar rasfoi, poti prinde cateva idei, nimic mai mult. Dar pentru ca ziarul implica mai mult rasfoire, spre deosebire de carte, pe care ai nevoie sa o citesti integral, sa o aprofundezi, internetul este o solutie ieftina si la indemana.

Cred ca asta vine si din putin traditionalism, anume ca mi se pare ca “tiparitura” nu poti pur si simplu sa o arunci, poate doar cand vine vorba de tabloide sau ziare care nu au decat stiri “comerciale”, dar atunci cand cumperi o revista cu un continut predominant cultural sau cand vezi ca are niste stiri bine facute, parca nu prea iti vine sa o arunci, cel putin mie asa mi se intampla. Ori asta ar implica sa dorm afara, iar apartamentul sa fie plin de tiparituri. Si asa nu mai am loc in biblioteca (asta ca fapt divers).

In fine, cum eu nu cumpar ziare, oarecum ii invidiez pe cei care cumpara un ziar bun si pe care ii vezi citindu-l tacticos in metrou sau in autobuz (nu cand e foarte aglomerat). Nici parintii mei, cu care locuiesc, nu cumpara ziare, dar, uneori, din diferite motive, se mai intampla sa cedam tentatiei de a cumpara.

Si astfel, pentru ca, recent, am cumparat Jurnalul National, care am vazut ca are articole interesante si un format accesibil, am gasit un pasaj interesant, intr-un articol scris de Tudor Octavian, “Catedra de iubire”:

“Trecand timpul, descopar ca nu suntem dotati cu un infinit de iubire, ci cu o portie, pe care o consumam bine sau rau, dupa cum ne e scris. Suntem stapanii unui depozit de iubire din care, tot luand, se goleste, iar cand irosim prea mult intr-o directie, nu mai ramane aproape nimic pentru celelalte motive de iubire dintr-o viata. Unii si-o cheltuiesc in dragostea dintai si apoi sunt goi sau abia mai aduna de pe fundul sacului un rest de afectivitate.”

Mi s-a parut interesant faptul ca a zis ca “suntem stapanii unui depozit de iubire”, asta inseamna ca iubirea noastra e finita prin ea insasi si daca luam si nu mai punem la loc, ea se termina. Dar cum am putea pune la loc? Cum am putea inmulti iubirea? Exista vreo banca in care sa ne depunem iubirea si sa o primim cu dobanda? Si m-am gandit ca exista, intr-un mod cu totul neconventional si neasteptat ea se numeste Dumnezeu.

Ce fericit e Dumnezeu

Ce fericit e Dumnezeu pentru ca ne iubeste pe toti si pe fiecare in parte, ca e mereu alaturi de noi si gata sa ne intinda o mana, fara sa zica niciodata “n-am timp sau nu pot”. Ce fericit e Dumnezeu ca e cu noi la fiecare pas pe care il facem si ca El are timp infinit ca sa ni-l dedice noua. Pentru ca ne vede pe fiecare atunci cand ne trezim din somn, pentru ca ne poate sti fiecare gand chiar inainte de a se infiripa, ficeare vorba inainte de a o rosti. Ce fericit e Dumnezeu pentru ca ne iubeste desavarsit si ne face promisiuni vesnice si ne ajuta in mod miraculos. Ce fericit e Dumnezeu pentru ca isi asuma iubirea fata de noi si ne pune intreaga lume la picioare. Dumnezeu e indragostitul vesnic si noi…noi suntem cand fecioare cand curtezane…

P.S: Si ce fericiti ar trebui noi sa fim cand ne impartasim cu aceasta fericire a lui Dumnezeu care e fericit doar atat timp cat suntem si noi fericiti. Autentic fericiti! Sa nu-L facem pe Dumnezeu sa sufere. Sa fim fericiti pentru ca si El sa fie, pentru ca iubirea Lui ne poarta suferintele.

“Bilantul” fericirii

Am terminat o carte nu tocmai geniala, dar care impresioneaza totusi prin simplitatea cu care e scrisa, Cartea fericirii, de Nina Berberova, firul narativ sa zicem ca nu mi-a atras atentia in mod deosebit, e vorba de o femeie, Vera, care experimenteaza mai multe “roluri” sociale: cel de prietena, de sotie, de amanta si de mama, fiecare dintre acestea oferindu-i clipe de fericire, dar nicio definitie completa a fericirii.

Dar sa ne gandim…Oare exista o astfel de definitie? Ce m-a facut sa ma gandesc la anumite aspecte legate de fericire, este ceea ce unul dintre fostii iubiti ai mamei sale i-a spus Verei: “Anii trec si ne spunem: cutare lucru putea sa fie si n-a fost (si, spunandu-si ca pentru sine: Doamne, multumescu-ti!) Si incepi sa consideri o desfatare simplul fapt ca ceva anume n-a avut loc. Dar cand esti tanar, poti intelege asta? E varsta la care ii smulgi vietii fiecare bucatica. Si ce placere sa fie aceea de a te bucura ca ceva n-a fost, ca ai pierdut ceva? E vremea cand dai navala…pentru harul unei singure clipe, din curiozitate, din pasiune esti gata sa transformi in destin intalnirea cea mai neinsemnata.”

“Dar tineretea a supus vreodata pe cineva? A impiedicat vreodata ceva? Sunt lucruri pentru care ti-ai da, fara sa sovai o clipa, intreaga tinerete. [...]Voiam doar sa spun ca nu mai ai nevoie, cand esti batran, de toate scanteierile, de toate clipele de asa-zisa nebunie, vrei doar sa durezi[...] Nu vrei decat un lucru: trainicie, fidelitate, fericirea de astazi sa fie si fericirea de maine, de poimaine. Vrei ca aceea care este alaturi de tine sa ramana vesnic a ta, sa n-o imparti cu nimeni, nici in viata, nici in vis, si ca tot ce vrei tu sa vrea si ea. Oare tineretea nazuieste la asta?”

Nu exista o reteta universala a fericirii si tocmai de aceea ea ne scapa printre degete. Fiecare a avut in viata clipe in care a simtit ca a atins culmea fericirii, insa as putea vorbi chiar de o “curba a fericirii”, ca la marketing, o curba cu suisuri si coborasuri. Fericirea se discuta in termeni personali: fericrea este fericirea fiecaruia in parte si ea se poate simti in functie de valorile fiecaruia in parte. Unul se simte fericit ca a primit o mostenire, altul ca are o femeie (frumoasa sau mai putin frumoasa alaturi, frumusetea e relativa, voi vorbi altadata de asta), in orice caz, fiecare isi doreste sa faca fericirea sa dureze. Insa de cele mai multe ori, fericirea sau nefericirea depin de capacitatea fiecaruia de a intelege lucrurile si de felul in care acesta isi ierarhizeaza nevoile si dorintele. Apropierea cat mai mare de Dumnezeu ne permite sa avem o vedere mai larga asupra lucrurilor si sa intelegem ca ceea ce numim noi nefericire nu este de fapt decat un mod gresit de a privi lucrurile.

In legatura cu ce scrie Berberova in fragmentul de mai sus, de cate ori nu ni s-a intamplat sa credem ca ceva este “mana destinului” si sa credem orbeste ca am gasit fericirea? De multe ori ne inchipuim fericirea chiar si atunci cand ea nu exista. Nu exista coincidente, dar exista piste gresite, pe care mergem de multe ori crezand ca urmarim fericirea, cand, de fapt, nu e decat o coada de zmeu vopsit in culori sclipitoare, dar, vai, atat de false si pe alocuri sterse. Dar, desigur, nu ne dam seama de asta decat dupa ce ne apropiem mai mult.

Tineretea intr-adevar se imbata de entuziasm, dar se pare ca uneori se imbata prea tare, pana cand pierde controlul ratiunii. Insa ceea ce e foarte interesant este ca nu numai inima poate “ameti” ratiunea, ci si invers, ceea ce inima nu simte la inceput, ratiunea poate induce cu argumente in mare parte obiective, dar nu si suficiente.

Cum ramane cu contrastele se atrag sau se resping? Desi un mare cliseu, aceasta intrebare totusi persista. Se pare insa, ca asa cum nu exista o reteta universala a fericirii, asa nu exista nici un raspuns care sa favorizeze o parte sau alta a intrebarii. Pentru unii functioneaza contrastele, pentru unii asemanarile. Sa ne ferim as zice sa dam raspunsuri transante la astfel de intrebari, sa ne ferim sa oferim “retete de fericire”, fiecare si-o gaseste singur.

Oricum timpul modifica sau nuanteaza valorile pe care le are un om. Unele lucruri conteaza la tinerete si altele la batranete. Pacat ca multi nu isi dau seama ce conteaza cu adevarat in viata decat atunci cand e prea tarziu. Abia cand firul se strange din ce in ce mai mult pe ghem, unii incep sa isi reconsidere valorile, sa vada ce e important cu adevarat, altii, nici atunci.

Asa cum spun Aerosmith (cred, pt k n-am mai ascultat de mult) “life is a journey, not a destination/you just can’t know what tomorrow brings” dar, asa cum este si o calatorie, este nevoie de ceva stabil pentru a o putea continua. Stabilitatea vine de obicei din interior, daca o cautam in exterior s-ar putea sa ne pierdem de tot echilibrul, pentru ca azi poti avea ceva sau poti avea pe cineva, iar maine poti sa nu mai ai nimic sau sa ramai singur. Totusi, cred ca “bilantul” fericirii se face catre crepuscul, e foarte greu sa iti dai seama la tinerete cand te-ai simtit cu adevarat fericit, pentru ca nu ai o viziune de ansamblu.

Si totusi, cred ca, pe langa fericirea care trece, exista si fericirea care ramane, o fericire care, da, poate fi durabila si iti ofera acea “dulceata” interioara care te umple de pace. Si nu, nu este multumire, asa cum vor spune poate scepticii filosofi, ci este chiar fericire, nu fericire diluata, nu copie a fericirii, ci fericirea durabila pe care o simti in suflet, zi de zi.

Sa existe oare doua tipuri de fericiri? Posibil, eu nu ofer solutii, ci pareri. Ma gandesc ca exista acel tip de fericire euforica, care te urca pe o culme de pe care cobori cu rapiditate si fericirea durabila de care am vorbit. Si de ce fericirea euforica nu poate fi si durabila? As raspunde cu o intrebare din Erich Maria Remarque,Obeliscul negru, roman: Cat timp poti sta pe varful unui ac?

Intr-adevar, fericirea euforica este cea care iti ofera o idee despre intensitatea fericirii, iar cea durabila despre trainicia ei, dar omul, pe pamant, nu ar putea suporta mult timp fericirea la intensitate maxima un timp indelungat, asa cum nu poate sa-si foloseasca intreaga capacitate a creierului.

Probabil ca Dumnezeu ne-a “rezervat” cateva “surprize” pentru mai tarziu (si asa omul stie suficiente lucruri, mai trebuie sa ramana si putin din “taina nepatrunsului ascuns”). Omul poate “gusta” din ambele fericiri, nu trebuie sa renunti la una pentru cealata, atat timp cat mergi in directia ce buna.

Viata ca un film

Dacă omul ar putea să-şi vadă, înainte de moarte, viaţa sa ca pe un film, ar vedea o succesiune de imagini întunecate şi luminoase. Numai în cele luminoase te poţi zări, în cele întunecate nu te poţi regăsi, pentru că ai nevoie de lumină pentru a te vedea.
Ziua petrecută în supărare e pierdută pentru totdeauna, devenim mai săraci sufleteşte şi mai puţin luminoşi.